Sfântul Macarie cel Mare, cunoscut și sub numele de Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfinți Părinți ai pustiei.
Contemporan cu Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie creștină foarte evlavioasă.
Părinții lui l-au silit să se însoare, însă, el a fugit de viața lumească și după moartea părinților săi a ales să trăiască viața pustnicească.
Foarte de curând, Macarie a început să fie puternic ispitit de diavol prin felurite încercări, dar prin stăruința și dragostea sa cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit și s-a facut pildă a vieții îngerești în trup.
Multe sunt pildele și minunile săvârșite de Sfântul Macarie în lunga sa viețuire duhovnicească în pustie.
Prin unele dintre ele s-a arătat că Sfântul căpătase de la Hristos putere și asupra morții, astfel încât fericitul Macarie s-a învrednicit a săvârși învieri.
Întrucât într-o eparhie un episcop eretic începuse a răspândi o erezie care susținea că Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge această rătăcire.
Deși Sfântul Macarie i-a arătat episcopului eretic prin cuvintele Simbolului credinței (Crezul) că se afla în înșelare, necredința acestuia a persistat, forțându-l pe Cuvios să rușineze rătăcirea aceluia printr-o minune dumnezeiască.
După o oră de stăruință în rugăciune, Macarie a înviat un om dintr-un mormânt și nu vreunul mort de curând, ci unul mort de foarte mult timp.
Cel înviat, neauzind de Hristos până la moartea sa, a fost botezat de Macarie și făcut ucenic al său. Ucenicul a mai trăit trei ani de la învierea sa din morți.
Povestea avva Macarie că umblând odată prin pustie a găsit o căpățână de mort aruncată la pamant.
Când a atins-o cu toiagul cel de finic, căpățâna i-a vorbit, spunâdu-i că a fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta.
După care a zis: "iar tu ești Macarie, purtătorul de duh și in orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângaie puțin".
Iar Macarie i-a zis: "care este mângâierea și care este chinul?"
- Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului și nu este cu putință să se vadă cineva față către față, ci fața fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fața celuilalt. Aceasta este mângâierea.
Plângând, bătrânul a zis:
- Vai zilei aceleia în care s-a născut omul, daca aceasta este mângâierea muncii! Este altă muncă mai rea?
- Noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, macar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepădat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt.
Luând bătrânul căpățâna, a îngropat-o.
În multe rânduri Macarie s-a luptat fățiș cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desăvârșirea acestui minunat sfânt în relatarea sfârșitului său, în care se arată nesfârșita sa smerenie:
Fericitul Macarie sărutând pe toți cei ce erau lângă dânsul și pentru dânșii rugându-se, și-a ridicat ochii și mâinile în sus, zicând cel mai de pe urmă cuvânt: În mainile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Și astfel și-a dat fericitul său suflet, lăsând multă plângere ucenicilor.
Apoi, adaugă Serapion aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie:
Acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi și spre cer suindu-se, unii din părinți priveau cu ochii sufletești spre diavolii cei din văzduh cum stau departe și strigau: "O! De ce slavă te-ai învrednicit, Macarie".
Iar Sfântul le răspundea: "Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă știu de am facut vreun lucru bun".
Apoi vrăjmașii cei ce erau în văzduh strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap". Și fiind acum înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: "A scapat de noi, a scapat!".
>>Click here to continue<<